De 1 decembrie

Mi-am dat seama, după 10 ani de când am plecat, furioasă, din România, cu gândul să nu mă întorc decât în vizită, că senzația de a trăi ‘între două lumi” a devenit una permanentă, naturală și nu sunt eu nici descoperitorul și nici posesorul exclusiv al acesteia. Vorbind mai mult în aceste zile decât în restul anului cu românii din Madrid, adunați la tipicele chermeze ale comunității, am detectat mai multe tendințe: unii, puțini dar hotărâți, care se văd nevoiți să renunțe la cetățenia română pentru a o obține pe cea spaniolă, pentru că nu există tratat româno-spaniol privind dubla cetățenie, alții care ar vrea să se întoarcă, pentru că simt că deceniul aurit al economiei spaniole se coclește și alții care au lăsat în urmă Spania, preferând alte meleaguri, fie Germania, fie alte țări cu condiții de muncă mai decente. Fără să vreau neapărat să fac tabloul complet al diasporei românești de aici (nu aș fi în stare!), observ că în aceste tendințe apar două grupuri diferite în mod fundamental, pe care le diferențiaza, ați ghicit, apartenența la generații diferite: tinerii până în 30 de ani ar avea curaj să revină acasă cu practica bună învățată aici, ceea ce nu pot să spun despre cei mai bătrâni” cu 10 ani, care sunt lămuriți și știu ce îi așteaptă oriunde s-ar mișca.
Oricum ar fi, de oriunde ar veni și orice pregătire și experiență profesională ar avea, românii din Spania vorbesc foarte frumos despre țara lor. Cu respect. Nu idealizează nimic, dar nici nu i-am auzit să înjure. Nu sunt rupți de realitatea de acasă, dar nici prea ancorați în ea nu sunt. Au, cu siguranță, o mare părere de rău: că nu se pot refugia de criza din Spania într-o Românie stabilă. La mulți ani!

Leave a Reply